Blog de Casă: 23 de ani fără Bibanu’. Dem Rădulescu, 'boxeurul' devenit actor!

Era sărac. Sărac rău. Adică dacă avea o gaură pe cracul pantalonului, muia degetu-n gură, îl scobora, apoi, în funinginea sobei și, pe sub postav, direct pe picior, desena un rotund de negreală, fix în locul găoacei. De la distanță, ”scorbura” nu se vedea. Avea un ”beteșug”. Iubea filmul. Și teatrul. Lega școala de gard pe la șase seara. Aștepta să se coboare întunericul, apoi, fără să plătească, fofilându-se pe lângă plasatoare, intra la cinema. ”Mi-a plăcut, enorm, Harry Baur (n.r. – actor francez, a jucat în peste 80 de producții între 1903 și 1942). Apoi Stan și Bran, clar. Dar cel mai mare a fost Charlie Chaplin, un om care a născut o lume”, obișnuia să spună. Ieșea din sală, intra la bătaie. ”Ai mei mă altoiau des, mă întrebau de unde vin, iarna la zece seara acasă?”                                                    

 

 

Prin ’43 a văzut primul spectacol, ”Gioconda iubește”, cu Maria Tănase. N-avea voie la teatru, balerinele erau cam sumar îmbrăcate... Pe marele Tănase, Constantin, l-a zărit o singură dată. A început să-l copieze. Îi spunea cupletele, mai scria lucruri cu haz prin ”Reviste”, avea condei. Pe la 17 ani a început să și joace, cu băieții, la liceu. Nu spusese nicio poezie până deprinsese a se bărbieri în răspăr. ”Nici măcar la școala primară nu-mi dăduseră vreun rol”, își amintea...

”Bibanu” nu i-au spus direct lui. După 1948, seniorul ținea o pescărie. ”Ținea” e mult spus, cheaburii fuseseră stârpiți, era ”gestionar”. Într-o zi, seniorul a adus acasă un exemplar deosebit. Fratele mai mare a mers cu el la școală, la ora de Științe Naturale. Profesoara le-a explicat: ”Dragii mei, acesta este un biban!” S-a ajuns la el, prin extrapolare. Nu l-a deranjat. Dar era știut doar acolo, în Râmnicu Vâlcea. Local, cum s-ar spune. Prin anul III de facultate, un prieten a venit la București. ”Ce faci, Bibanule?” Atunci a devenit universal, pierzându-și numele de familie, Rădulescu, dar și prenumele, Dem. Peștele gregar, răpitor de apă dulce, argintiu-verzui, a devenit al său blazon. ”Uite-l, mă, pe Bibanu’!”

 

N-avea treabă, deocamdată, cu scena, ci cu ringul. Era ”boxeur”, cum ar fi spus el, cu buzele țuguiate. La ”semimijlocie”. Cei care l-au văzut echipat cu mănuși afirmă chiar că avea talent. Lovea puternic, frmos, curat. Așa s-a și prezentat la examen, la I. A. T. C., cu o medalie spânzurată de gât! Prinsese un ”aur” la un turneu. Aurel Rogalski, actorul, îl povățuise să o cotească spre ”Teatru”. L-a ascultat. Când a intrat în încăpere, cu spatele lui lat, de boxer, cu șnurul pe după gât, Gheorghe Storin, profesorul de artă dramatică, un tip veșnic tras la costum, serios, a căzut de pe scaun!

 

A încuiat facultatea în ’54, șef de promoție. A jucat la examen alături de Irina Răchițeanu - Șirianu, doamna profesoară de la clasă - pe vremea aceea nu era ”profa”, ci ”doamna profesoară”, deputat în Marea Adunare Națională - în spectacolul ”Cei din urmă”. Mânca volumele, citea de rupea, studia 25 de ore din 24. ”Biban” - bursier republican. Pentru că absolvise șef de promoție, pe foaia de repartiție scria ”Teatrul Național”. Director era marele Zaharia Stancu. Urma să joace pe unde se mai auzea, încă, zgomotul pașilor lui Nottara, Demetriade ori Iancu Petrescu.

Lepădase pamperșii actoriei când l-au chemat la o filmare, la televiziune. I-au promis că-i dau o mașină, să-l ducă, îndărăt, la repetiție, la ”Național”. L-au uitat. La 20.50, marele Sică Alexandrescu a intrat în sală. ”Bibanu”, cu plete a la Eminescu și un palton întors de cinci ori când pe o față, când pe alta, s-a ițit la 21.20. ”Priviți un derbedeu! Cum îți permiți, mă, să-i ții în picioare pe oamenii ăștia?” Câțiva actori fumegau : Carmen Stănescu, Grigore Vasiliu-Birlic, Sandu Giugaru, Angela Mateescu, Nicu Brancomir... Unii ”Emeriți”, alții, ”Ai poporului”. ”Nu îți este rușine, mă puțoiule, să te aștepte toate aceste somități?” Sică Alexandrescu mitralia întruna. Dem Rădulescu a așteptat. A avut inspirația să tacă fix până în momentul în care maestrul s-a oprit pentru a trage o gură de aer. ”Viu de la spital, am cavernă!”, a apucat a zice. Liniște totală! Pe înțelesul pietonului de pe zebră, tuberculoză! L-au dus într-o cabină, Alexandrescu l-a întrebat dacă poate repeta. ”Încerc!”, a spus, cu un glas stins. N-avea nici 25 de ani când juca, deja, roluri perfecte. ”A doua zi toți știau că am TBC”, iar Moni Ghelerter îl certa pentru că nu-i spusese de boală, să-l ducă la marele medic Iuliu Ghelerter...

 

Prindea repede orice. Nea Gigi Ciprian se îmbolnăvea, avea șase ore să intre în rol, un spectacol în versuri. Bătea recorduri europene, mondiale și olimpice: în trei zile devenea ”Cetățeanul turmentat” dintr-o ”Scrisoare pierdută” după ce mestrul Antoniu se îmbolnăvea...18 zile pentru Cațavencu. ”Tată, spectacolul ăsta se juca din 1948. Niki Atanasiu era imens, dar se găsea plecat prin străinătate. Cum ședeam, așa, topit de frică, Sică Alexandrescu și Romaniță m-au luat de mâini și m-au dus la arlechin. Gata emoțiile!”

      

Anii trecuseră, dar era tot sărac. ”Ce mâncați, maestre, pe atunci?”, vine întrebarea. ”Un borcan de vinete împănate, cu o juma’ de pâine albă”. ”Bun, asta la care dintre mese?” ”Nu era decât una singură pe zi! Aveam chenzina 283 de lei, puteam să ne lungim la caviar?”

 

 În film a apornit la drum în 1959. ”Secretele cifrului”, peliculă de spionaj și, imediat, ”Telegrame”, comedie de moravuri a cărei acțiune se desfășoară într-un orășel din Moldova de pe la sfârșitul secolului al XIX-lea. N-a jucat mult, dar cu ce coloși a putut să împartă aerul la primele tururi de manivelă: Emanoil Petruț, Mihai Mereuță, Ernest Maftei, Grigore Vasiliu-Birlic, Alexandru Giugaru, Marcel Anghelescu, Vasilica Tastaman. L-au întrebat dacă a avut emoții. ”Nu”, a răspuns. ”De ce?” ”Atunci, în primele zile, marele George Calboreanu m-a sărutat pe frunte și mi-a zis <>. Nu mi-a trebuit nimic mai mult”...