Blog de Casă: Nea Imi, sărutăm dreapta!
Departe de furia lumii dezlănțuite, Lordul Emeric Ienei adună 86 de ani.
Cătălin Oprișan
Fotbal a prins a învăța cu o ”minge” născută din ciorapii mamei. Hârtie băgată înăuntru, înveliș de nylon. Terenul? Tăpșanul de lângă biserica catolică din Arad. L-au ochit, l-au dus la ”Flamura”, i-au dat ”obiect” adevărat. A trecut la echipa mare, fosta UTA, fondată de baronul Neuman, omul ce-l avusese prim-viticultor chiar pe bunicul lui Imi. Când a intrat în vestiar, inima i-a stat în loc, o secundă: pe acolo respirau ”Coco” Dumitrescu, Birău, Farmati ori Serfözö, de jucase la CCA și mai fusese și la Jocurile Olimpice de la Helsinki, faza preliminară.
A trecut, apoi, la CCA, devenită, ulterior, Steaua. Tăticule, alți coloși: ”Totoșu” Onisie, Bone, ”Țopică” Voinescu, frații Zavoda. ”Nici nu mi-am dat seama când au trecut 13 ani”, avea să glumească. A prins și el JO, cele de la Tokyo, din 1964.
37 de ani adunase când a preluat, ca antrenor, echipa la care jucase o viață întreagă. A luat primul titlu, după o pauză de opt ani. A făcut eventul, neatins din 1952. I-a spus lui Tudorel Stoica să nu-i mai fie frică, să aibă încredere în el, că va ajunge mare. ”Nea Titi Teașcă n-a văzut ce văd eu, copile!”.
Halagian și Dinuț au făcut trupa mare. El o preluase din etapa a 8-a. Helmi – Moțăței, Colonelu’, Căprioara, Balamuc – Pele, Duzinarul, Nutria, Loți – Lăcă și Piți. Băieții jucau și pe teren, și-n afara lui. Sifonarii făceau informări. Le citea, îi trimitea pe făptași la masaj, la saună, nu la carceră. Când l-a chemat pe Marius sus, în biroul de la tribuna a doua, i-a zis: ”Bună ziua, domnule Lăcătuș!”. ”Să moară mama, am zis că a venit și tata!”, povestea ”Fiara” momentul întâlnirii. ”Cine mai vorbea cu mine cu domnule?”. Sevilla se știe. ”Să trecem peste ei precum tancurile sovietice!”, le spunea băieților înainte de joc. Azi, sloganul nu mai merge, dar existau vremuri în care ”viteziștii” ieșeau pe gazon direct cu 2-0 în primul minut.
A dus România acasă la Gianna Nannini, nu mai fuseseră la un turneu final de campionat mondial de când televiziunea transmitea în alb și negru. Acum era color. A revenit, iar, la Steaua. Îl luase ”secund” pe teristul lui Titi Teașcă. Ziarele scriau că băieții mai au și câte o repriza a treia, vremurile se schimbaseră, liderii de galerii își tăiau nasurile cu sabia. Nu se băga. Zicea doar atât: ”Tudorele, vezi ca totul să fie ok!”.
Toți preferă imaginile de la Sevilla. Ori pe cele de după. Noi mergem pe aceasta: Emeric Ienei (stânga), fotbalist la CCA. 1959.
La 20 de ani de Sevilla a mers acolo, pe stadionul magiei. Cu o parte dintre băieții serii de 7 mai. Apoi s-a retras, treptat, spre Oradea.
Anii au trecut. Nu i-au mai dat voie să pună sare în mâncare. Nici zahăr. Memoria, blestemata asta de memorie, a început să-l părăsească și ea. Ileana, soața, campioana mondială cu echipa de floretă a României, a plecat, cu siguranță într-o lume mai bună.
Pe 22 martie Emeric Ienei, Lordul, împlinește, la Oradea, 86 de ani, departe de jalea în care e fotbalul românesc. De obicei, în astfel de situații se urează ”La mulți ani!”.
De astă dată, e mai potrivit, cred, să-i spunem: ”Sărutăm dreapta, domnule Ienei!”.
