24% pe LIVE
Ora
Cote
1.01
1000

Linkuri utile

Blog de Casă: NADIE COMO NADIA. Nota 10 la saltul peste graniță!

Blog de Casă: NADIE COMO NADIA. Nota 10 la saltul peste graniță!

În prima zi de decembrie a lui 1989, vestea că ”Zeiţa de la Montreal” a scăpat de regimul comunist din România, ajungând în Statele Unite, via Ungaria, face înconjurul lumii. ”Venise timpul să plec!”, declara gimnasta ce schimbase sistemul de arbitraj cu 13 ani înainte


Cătălin Oprișan

Să ne aducem, puțin, minte, ce era atunci.
1989, mai exact finalul lui, e unul agitat: Zidul Berlinului cade, cad, după el, şi sistemele comuniste, Mihaela Runceanu este asasinată, urcă la cele veşnice părintele Arsenie Boca, naţionala de fotbal a României învinge, cu 3-1, Danemarca şi se califică, după 20 de ani, la un turneu final de Campionat Mondial, la congresul al XIV-lea al P. C. R. Nicolae Ceauşescu este reales Secretar General, vin evenimentele din decembrie, Revoluţia, aşa că e foarte probabil ca mulţi să nu-şi mai aducă aminte, accesând propria memorie, de fuga Nadiei Comăneci, de la care, deşi pare greu de crezut, au trecut aproape 34 de ani!!!

E foarte clar că de atunci şi până în aceste vremuri s-au ţesut zeci de legende, dar numai o variantă, cea petrecută în nopţile de Brumar de acum trei decenii și jumătate, este cea adevărată. N-am căutat a rezolva cazul cu acest material. Nu e o anchetă, nici o reconstituire ca la carte, ci un demers jurnalistic ce pune cap la cap segmentele ce au format una dintre cele mai mari enigme ale istoriei noastre moderne: dispariţia ”Zeiţei de la Montreal”.

Pentru a ajunge în 1989, trebuie să plecăm din...1981. Nadia Comăneci, cea mai mare sportivă a noastră din toate timpurile, primul ”1.00” din istoria gimnasticii, transformat în 10.00, e retrasă de un an, după Jocurile Olimpice de la Moscova. E momentul în care Bela Karoly, fostul său antrenor, decide să rămână în Statele Unite ale Americii. Se activează ”Codul Roşu”, Securitatea începe să o supravegheze îndeaproape pe Comăneci, ca nu cumva tehnicianul să-i facă vreo ”chemare” peste Atlantic. În 1984, devine membră a Federaţiei Române de Gimnastică. 1989 o găseşte la Giurgiu, antrenoare la junioare. De aici porneşte povestea noastră.
 
23 - 24 noiembrie 1989
Nadia Comăneci are 28 de ani. Un om ”apăsat de greutăţi şi probleme”, cum o descriau cei care interacţionau cu ea. Constantin Panait, fost şofer de taxi, care o ducea pe gimnastă unde avea nevoie în perioada Oneşti, stabilit în SUA, din 1981,  împreună cu Aurel Talpoş, fratele celui ce o va ajuta pe fosta sportivă să treacă graniţa, precum şi o domnişoară pe nume Monica Marcu (din cercul de prieteni al lui Aurel Talpoş), se deplasează cu o maşină din Cenad, judeţul Timiş, spre Bucureşti. ”Trag” la casa lui Ion Dolănescu, acolo unde Nadia Comăneci primise găzduire (să considerăm că nu băgăm în seamă micile surâsuri detectate la parcurgerea ultimelor rânduri, ce sugerează că cititorul cunoştea relaţia ce se înfiripase între rapsodul popular şi sportivă...). Se pleacă spre localitatea de frontieră, cu alai.

24 - 27 noiembrie 1989
Nadia Comăneci ajunge la Cenad. E gaşcă mare. Trag la casa ciobanului Gheorghe Talpoş, cel ce urmează a-i fi călăuză. Mariana Talpoş, soţia, rememora, peste ani, pentru ”Adevărul”: ”Nadia a venit la noi atunci, alături de fratele soţului (n.r. – Aurel), care sosise din America. A fost chef mare la noi în curte”. Se lasă cu porc sacrificat, cu lăutari. La sindrofie serveşte ceva şi şeful de post, Pintea Grigore. ”Nadia nu avea aere de vedetă, a dormit pe unde a apucat”, mai spune doamna Talpoş ”Lotul” e interesant, pentru că Panait şi Aurel au maşini cu numere de Austria, închiriate de la Viena. Cerberii din zonă se activează, dar satu-i mic, te cunoşti cu toată lumea, nu dai alarma dacă ştii de la cine se aud zgomotele din bătătură.  

Aspect din timpul adunării festive de la Sala Palatului Republicii cu prilejul împlinirii preşedintelui Nicolae Ceauşescu a 60 de ani de viaţă şi a 45 de ani de activitate revoluţionară. Mesajul prezentat de membrii delegaţiei sportive din care a făcut parte şi tripla campioană olimpică Nadia Comăneci
Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc, cotele 168 / 1976, 29 / 1978

27 – 28 noiembrie 1989
Petrecăreţii se ”dreg”, dis de dimineaţă. Ziua e liniştită, se decide să se plece spre graniţă. Se lasă noaptea, cerul e ca smoala, nu se vede la un cioc de barză. Nea Gică Talpoş, călăuza, e în faţă. Li s-a alăturat, de la Bucureşti, un pictor, şi el cu dor de ducă, plus un cetăţean din localitatea timişeană Mănăştur. Ştie locul şi cu obloanele trase peste ochi, lucra prin zonă de zece ani. Se merge pe jos, logic. Cinci-şase ore, pe un ger năpraznic. Cumătra zăpadă s-a aşternut, totu-i îngheţat. Se calcă încet, să nu se facă zgomot, să nu se trezească soldaţii, grănicerii.

Frontiera cu Ungaria este trecută în apropierea satului Pordeanu, ce ţine de Beba Veche. ”Americanii” au plecat cu maşinile, în mod oficial, prin vama Nădlac, urmând a face joncţiunea cu fugarii pe teritoriul ţării vecine. S-a mers pe drumul petrolier, cel din piatră. Nea Nelu Bohăncanu era şef de IAS pe atunci. Peste ani, avea să ajungă ”primare’’ în Beba Veche, prin 1996. Dă cep vorbelor: ”Cunoşteam foarte bine ce se petrecea pe acolo. Foarte mulţi încercau să treacă graniţa. Unii reuşeau, alţii, nu!” Trage aer şi continuă, olecuţă superior, ceva de genul dacă ”nici autorităţile nu ştiu tot, atunci, cine?”. ”Nadia a venit de la Sânnicolau Mare. Mâncase acolo, la un restaurant. Mulţi zic că a fost ajutată de Securitate, dar eu nu pot să-mi dau cu părerea”, se retrage în vizuină, pierzându-şi blazonul de atotştiutor. Oamenii nu află exact pe unde sunt până când aud, la un moment dat, ”Jo reggelt!”, ”Bună dimineaţa!” în limba maghiară.

Ajuns fără probleme în ţara vecină şi prietenă, grupul de fugari este aşteptat, tovărăşeşte, de grănicerii unguri. Ospitalieri, aceştia o duc pe Nadia Comăneci la punctul de frontieră Kiszombor şi, de aici, la Szeged, oraş afla la 40 de kilometri de graniţă. Se fac câteva audieri, apoi gimnasta primeşte cheile unei camere a hotelului ”Royal”.

Sună telefonul. E momentul în care trebuie să-l introducem în poveste pe Tiberiu Boca. ”Pe atunci eram student, colaborator al Secţiei de Limba Română a Studioului de Televiziune din Szeged”, deapănă el amintirile. E chemat pentru un ”subiect extrem de important”. ”Am fost şocat! Era vorba de brandul numărul unu al României”. Dimpreună cu o colegă maghiară ajung la hotel. N-o mai găsesc pe Nadia acolo. ”Am aflat că plecase, deja, spre Austria”.
 
29 - 30 noiembrie 1989
Nadia ajunge în Austria. Merge la Viena, la Ambasada Statelor Unite ale Americii. I se eliberează câteva documente.
 
1 decembrie 1989
Gimnasta ajunge, la ora 4.00, pe aeroportul din New York. E flancată de Panait. I se organizează, să spunem ad-hoc, o conferinţă de presă. După moda vremii, e îmbrăcată cu geacă de blugi şi lănţişor de aur scos afară, ”tras” peste pluoverul la baza gâtului. Vorbeşte în engleză, la terminalul ”Pan Am” de pe ”J. F. K.”, în timp ce din sală se aude, în româneşte, ”Bravo, Nadia!”. ”Vreau să vă spun doar câteva cuvinte. Mă bucur foarte mult pentru că mă aflu în America, de mult m-am pregătit pentru acest drum. Aş vrea să mulţumesc prietenului meu (n.r. – Panait) pentru că a făcut posibil acest lucru. El este cetăţean american şi trăieşte în America. Am dorit să am o viaţă liberă!”

Presa de peste ocean începe să transmită, marile agenţii se trezesc: ”Nadia Comăneci a evadat din România prin Ungaria şi acum se află pe teritoriul Statelor Unite ale Americii”, este cea mai folosită sintagmă.

Avem o poveste. Ce facem cu ea?
Nadia se stabileşte, pentru moment, la Montreal, Canada, unde începe să câştige bani făcând publicitate la diverse produse. De asemenea, prezintă echipamente sportive. Se reîntâlneşte cu Bart Conner, fost campion olimpic al SUA la gimnastică, la Los Angeles. Refuză să mai vorbească de clipele din 1989. Peste ani, lasă doar o scurtă declaraţie şi atât: ”Venise timpul să plec. Decizia a fost dificilă, deoarece mi-a afectat familia. Am avut puţin timp de gândire, dar, sincer vă spun, mi-am urmat intuiţia. Altcineva a venit cu ideea, eu doar am acceptat. Am ajuns la graniţă, am fugit printr-o zonă interzisă şi, după ce am ajuns în Ungaria, am traversat graniţa în Austria. A fost periculos, dar nu am avut altă alegere...Nu am putut să le spun celor din familie că voi pleca. Am plecat având la mine doar hainele pe care le purtam în acea zi. Cu familia am luat legătura abia după Revoluţie”, spune ea în 2002. Se va căsători cu Bart, la ”Mănăstirea Caşin”, din Bucureşti, se vor stabili la Oklahoma.

În România se declanşează alarma. ”Fuga Nadiei a făcut parte din planul americano-sovietic de îndepărtate a lui Ceauşescu”, aveau să concluzioneze, peste decenii, chibiţii din Parcul Cişmigiu.

Cert este că la acel moment Cenadul era militarizat, fiind o localitate de frontieră, cu pichete din 200 în 200 de metri. Doar Nadia a fost lăsată să treacă, ciobanul fiind oprit şi arestat pentru trecerea frauduloasă a frontierei. Conform apropiaţilor, Comăneci e nevoită să fugă din hotelul ”Royal” din Szeged la ora 4 dimineaţa, pentru că Securitatea din România îi luase, deja, urma. Astăzi, călăuza de atunci nu vrea să mai vorbească. Nea Talpoş e confuz, pare că vrea a divulga niscavai secrete, apoi te goneşte din curtea unde, cu fix trei decenii înainte, sfârâiau grătarele. Se fac asocieri cu Pacepa, se spune că totul a fost aranjat de serviciile de spionaj, pentru că Nadia era o apropiată a lui Nicu, fiul lui Nicolae Ceauşescu. Se face anchetă, acasă la cioban. Soţia, mamă a trei copii, are de suferit. ”Au venit cei de la Securitate, mi-au luat cheile de la casă, au căutat bani, aur, dar nu au găsit nimic. Probabil că au montat şi microfoane”. Din stenogramele şedinţelor Comitetului Executiv se poate afla că dictatorul a fost extrem de supărat când a auzit de fuga Nadiei. Prima consecinţă a fost trecerea trupelor de grăniceri de la MApN la Ministerul de Interne, pe 15 decembrie 1989. Revoluţia de peste câteva zile a prins aceste efective în degringoladă...
 
”Nu am ştiut de celebritatea mea decât mult mai târziu. De fapt, am aflat după ce mă stabilisem la Montreal. Am mers cu câteva demonstraţii în Statele Unite. Am mers la o competiţie şi nu pricepeam de ce lumea era aşa înnebunită să pună mâna pe mine, să mă atingă!”
Nadia Comăneci
 
Istorioara e aproape de final. În 1989 existau câteva articole de lege ce incriminau trecerea frauduloasă a frontierei, ca pe o crimă împotriva autorităţii. Se mergea chiar pe linia infracţiunii politice şi se pedepsea cu până la trei ani de închisoare dacă erai prins. Mai mult, grănicerii aveau, şi ei, reguli, ce le permiteau folosirea armamentului din dotare. Din fericire, în acest caz, au preferat să le ţină în rastel.

Chiar dacă datele-s reci, rămânem cu ele. Înaltul Comisariat ONU pentru Refugiaţi păstrează, în arhivele sale, statistica anului 1989, ”vârful” celor care au trecut, clandestin, graniţa. Aproape 50.000 de români au decis să rişte, 27.000 dintre cei cerând azil în Ungaria.

”Prin 1985, tarifele de călăuză pe la Vâlcani, Deta sau Oraviţa se ridicau la 20.000 – 25.000 de lei”, scrie Brânduşa Armanca în ”Frontieriştii”.

Surse: ”Adevărul”, arhiva TVR, ”Scrisori către o tânără gimnastă”, Nadia Comăneci