Blog de Casă: Diego Armando Maradona: 30.10.1960 – niciodată
La plecare, ”Butoiașul Atomic” ne-a lăsat cu bijuteria din 1986. Nu trebuie să iubești fotbalul pentru a înțelege ce a făcut atunci. Vezi faza, pur și simplu te minunezi: ca țânc, ca femeie, ca bărbat… După primul titlu adus celor de la Napoli, un suporter italian a lipit un afiș pe gardul cimitirului, aluzie la ”locatarii” de acolo: ”Bă, voi nici nu știți ce ați pierdut!”. Diego, Gracias!
Partida aceea de fotbal, doamnelor, domnișoarelor și domnilor, din 22 iunie 1986, nu începuse atunci! Nu! Ci cu vreo patru ani mai înainte! Cu patru ani am scris? Nu, nici atunci! Pornise la drum pe la 1520, când oamenii lui Fernando Magellan, primul tip ce plecase să dea înconjurul Lumii, descoperiseră Insulele Malvine. Esteban Gomez, pilotul expediției, făcuse asta. Pământurile acelea erau, în acte, posesiuni spaniole, chiar dacă Anglia ori Franța le dăduseră târcoale, secole întregi. Păi și ce treabă are un meci de fotbal cu niște insulițe? Hai să nu ne grăbim! Pe 3 ianurie 1833, corveta ”Clio”, britanică, ocupă Puerto Soledad, gonește coloniștii argentinieni de aici și, finalmente, face curățenie peste tot. Anii trec. Ceva mai mulți. De pe la 1976, patria tangoului e guvernată de o juntă militară. Frământări sociale, proteste, viață grea... Așa că regimul aflat în cădere liberă se gândește la o creștere de acțiuni... Pe 2 aprilie 1982, forțele argentiniene declanșează operațiunea de cucerire a Insuleleor Falkland, cum începuseră ele să fie cunoscute în geografia modernă. Pe 4 aprilie, englezii, care nu stau cu mâinile-n sân, trimit o forță expediționară complexă, cu 127 de nave. Războiul e scurt, ține până pe 14 iunie 1982, când britanicii recuceresc arhipelagul insulelor, iar trupele argentiniene capitulează. ”Localnicii” pierd 633 de militari și au 1.657 de răniți. Țara ”fierbe”, dar nu are ce face.
Cele mai mari orgolii din lume adunate pe un teren de fotbal
Campionatul Mondial din 1986 s-a disputat în Mexic. Argentina, cu Diego Armando Maradona la timonă, e în Grupa A. Anglia, cu Peter Shilton, omul cu cele mai multe meciuri oficiale din toate timpurile, 1.390, e în F. Sud americanii se califică și merg mai departe, la fel și supușii Reginei. Duel ”frățesc”, 1-0 cu Uruguay, în timp ce Lineker și compania trec de Paraguay, cu 3-0 și, pe 22 iunie 1986, pe ”Azteca”, stadionul ce are desenat un soare la mijlocul terenului, cele două grupări stau față în față.
Nu e numai un meci de fotbal, nu e o partidă în care, vorba lui Ion Băieșu, 22 de nebuni aleargă după o minge. Probabil cele mai mari orgolii din lume sunt adunate, acolo, în fața a 114.580 de suflete. Responsabil cu suflatul în fluier e un tunisian, Ali Bin Nasser.
Vorbitorii de limba lui Cervantes domină din start, Shilton își face treaba. Să tot fie minutul 13, când Peter Beardsley are o ocazie periculoasă, dar, la vestiare, se intră cu 0-0.
Apoi, a doua repriză, ”frige”. Diego Armando Maradona marchează cu mâna. ”Mâna lui Dumnezeu”, după cum avea să spună. ”Diego era mare ca jucător, dar total lipsit de sportivitate”, concluziona, după ani, faimosul goalkeeper englez. Ăsta micu’ avea cu 20 de centimetri mai puțin față de nea Petrică, cel care, în plus, se putea sluji și de mâini. 1-0 pentru Argentina, minutul 51.
Ceasul are cifrele lipite: 55. ”Atunci, pasa lui Negro Enrique m-a lăsat singur”, începe Maradona istorisirea. Logic, glumea. Diego e în propria jumătate, când începe să controleze obiectul muncii. Imediat, în jurul său apar cerberii. Razele-s arzătoare. Terenul nu-i miez, din contră, brazdele sar, mingea țopăie. Dar Diego se apucă de căpriorii din Albion. La microfon se află Victor Hugo Morales. Culmea, tipul e din Uruguay, echipa eliminată de Argentina, dar, din 1981, e stabilit și trebăluiește cu simbrie la Buenos Aires. ”Arranca por la derecha el genio del futbol mundial”, zice omul, ceva de genul ”Tocmai a pornit la drum cel mai bun din Univers”. Și așa și este! Vrum-vrum, motoreta prinde vitează. ”Siempre Maradona! Genio! Genio! Genio!”. Burruchaga e lângă el. Dar ”Butoiașul Atomic” iubește minge, iar minge are drag de el. Pe gazonul acela plin de cuiburi de cârtiță, orice bășică ar fi sărit și-ar fi mușcat de nas fotbalistul. Dar Diego e dresor. Prinde, pe parcurs, patru jucători englezi: Hoddle, Reid, Butcher și Fenwick. Face 44 de pași. ”Genio! Genio!”. Mângâie sfera de 12 ori. Acul vitezometrului arată 14,4 kilometri pe oră, cu un ghemotoc la picior. ”Aveam 100 la oră, cine putea să mă oprească?”, se întreabă, peste ani, Zeul, dintr-un fotoliu, ”tras” la un trening al naționalei argentiniene. Englezii, tipii care evoluează dur, nu-l faultează. ”Nici nu aveau cum, le era greu să-l prindă”, scriu ziarele argentiniene, peste decenii. ”Ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta-ta”... În față-i apare ultimul obstacol, Peter Shilton. ”L-am văzut cum ieșise să mă bareze”... Victimă sigură, dribling și gol! ”Goooolllll! Doamne, vreau să plâng! Dumnezeule Sfânt, trăiască fotbalul. Ce gol! Maradona! Îmi vine să plâg, vă rog să mă scuzați!”, aude Mapamondul.
